Copilul din mine

M-am trezit cu chef de cotrobăit prin cotloanele sufletului meu. Caut ceva…dar ce?

Deodată, stingherită s-arată, ceva ce credeam c-am pierdut…copilăria mea. Stau faţă în faţă cu mine, cam pe la cinci ani.

         Pe pervazul ferestrei, cu mâinile atârnate, privesc spre stele și mă întreb ce fac ele și ce-aș simţi dacă le-aș atinge. Mă fermecau seara și mă nedumireau dimineaţa, când nu le mai găseam.

         Ba încă, bunica mi-a spus, că de dincolo de ele, cândva, mai demult, a coborât printre noi un copil, salutat de o stea și vestit de îngeri cântând.

         - Un copilaș?! Din acela cu degetele mici, capul mare și piciorușe grase?

         Mi-aduc aminte că verișorul meu era mai simpatic așa...cred. Îmi venea să-l strâng în braţe și să-l pup când îl vedeam.

Dar de ce simţeam așa?

Copilașul venit din ceruri ar fi vrut să-l iau în braţe? De ce venise el în lumea noastră?

         Mă răpește din reverie un colind:

“Și a fost Iisus copil….

Fără leagăn, fără slavă,

Și-n fiinţa lui firavă

Au pătruns fiori de ger.

Și a fost Iisus copil,

Ca să aibă toţi copiii

Tată-n cer…”      Costache Ioanid